Zâmbet şi parfum. Amărui

Îmi place să fiu zâmbilicioasă. E un surâs aproape constant, deloc prefăcut, ci unul împăcat, al omului care încearcă să se bucure în fiecare moment de ce are, neuitând totuşi de cei din jur. Cand îmi merg toate bine s-ar putea spune că am motive, când mi se mai încurcă iţele tot încerc să nu-mi vărs pe alţii nemulţumirile.

Îi zambesc doamnei de la Carrefour care îmi cantăreşte lămâile şi îi mulţumesc de fiecare dată. Pentru mine e o fiinţă, nu un robot care tranteşte un sticker pe o pungă. Sesizez pe faţa ei o uşoară surprindere dar apoi simt că se uită totuşi pieziş la căruciorul pe care îl umplu într-o zi de salariu cu bunătăţi.

Îi zambesc vanzătorului din obor într-o dimineaţă de duminică , cand reuşesc să mă trezesc devreme şi vreau să îmi iau un nimic -o partitură veche sau un te miri ce care să-mi încânte singurătăţile. Poate că îi place că i-a zambit cineva între toate feţele acre matinale , sau poate ca nu dă doi bani pe surâsul meu şi cei 10-20 ron care pentru mine ar fi un moft pentru o mică plăcere duminicală, pentru el ar fi pâinea, cartofii, ţigările şi două iaurturi cu fructe pentru cei mici care îl aşteaptă acasă. Şi eu mă lăfăi pe-aici prin târg căutând "antichităţuri".

N-ar trebui să mă preocupe pe mine soarta altora, nu? Fiecare doarme după cum îşi aşterne. Fiecare se străduieşte să aibă pentru el şi familie ce e mai bun, unii trudesc din greu, alţii se mulţumesc cu puţin. Dar nu pot scăpa de un fel de sentiment de vinovăţie şi nu mă pot bucura pe deplin când văd cum înclină balanţa bunăstării în favoarea mea în timp ce alţii se târăsc de pe-o zi pe alta. Şi simt priviri invidioase, şi aud păreri că ar trebui să mă consider norocoasă. Dar pe mine nu mă întreabă nimeni dacă îmi lipseşte ceva sau dacă sunt cu adevărat mulţumită.

O salut mereu pe fetişcana care ne matură scara. Nu mă deranjează că e ţigăncuşă, nu am chiar nici un fel de pornire rasistă. La o atentă observare cred că suntem de-o etate cu toate că mie nu îmi dă nimeni vârsta pe care o am. De fiecare dată ea răspunde abia auzit şi îşi ţine capul plecat până când trec. Apoi îi simt ochii pătrunzători urmărind tocurile cizmelor printre zăbrelele balustradei, adulmecând in urmă parfumul meu fin, scump. Probabil că i-ar plăcea să fie în locul meu, poate îi e ciudă pe mine, şi nu poate să îşi imagineze ani de studiu, navete, nervi tociţi, pentru ceea ce am .
O singură dată a îndraznit să-şi ridice capul şi să mă întrebe:

E al dvs. copilaşul ?
Nu, e nepoţelul meu.
Ce varstă are ?
Doi anişori.
Să vă trăiască. Am şi eu , o fetiţă şi-un băieţel.
Să vă trăiască.

Şi atât. În momentul ăla am fost invidioasă pe fata care ne spală scările. În acea clipă toată ordinea se răsturnase şi ea era cea norocoasă. Ea avea ceva mult mai de preţ, avea comoara ei de care era mândră, care o aştepta acasă.
Am coborât încet treptele una câte una, luând cu mine singurătatea şi parfumul fin, scump, care devenise subit inodor.