Selfish me

Zile doar pentru mine. Egoism în floare. Că doar n-o fi foc să îmi acord mai multă atenţie şi să mă bucur:
-Pentru noul meu plan de weekend (prietenii ştiu care ) -plan ce îmi dă mai multă bunădispoziţie şi nerăbdare
-Pentru ieşirile cu M., N., F., A., O.
-Pentru că m-am învrednicit să mă duc într-un final să îmi fac analizele (nu mai fusesem de mai bine de 2 ani-sper să iasă şi bune) şi mă încurajam singură : fii bărbată Zoe, e doar un ac!
-Pentru că mi-am luat vitamine -măcar pentru una dintre indicaţiile terapeutice - inducerea stării de confort şi stabilitate - şi tot sunt bune .
-Pentru că am făcut o mică vizită de control la dentist. M-am mutat însă la soţia lui. Am eu ideea asta că femeile fac treabă mai bună decât barbaţii. Şi pentru că nu prea avea ce să trateze mi-a propus un periaj. Să mai facă şi ei un ban cinstit
-Pentru starea de bine pe care mi-o dau lecţiile de pian
-Pentru că de săptămâna viitoare merg la aerobic. Încă trei luni până la vară . Mai e timp.
-Pentru că sâmbătă se deschide la Păuleşti în incinta fabricii noastre mult aşteptatul loc de entertainment : cafenea, bowling şi biliard . Angajaţii or să aibă carduri de VIP. Pe aici o să îmi fac veacul de-acum încolo. Vă aştept la o bilă.

Immortal beloved

,,O iubire nemuritoare"
Cu : Gary Oldman, Jeroen Krabbé, Isabella Rossellini, Valeria Golino, Johanna ter Steege
Regia: Bernard Rose

După moartea lui Beethoven, cel mai apropiat prieten al său porneşte în căutarea misterioasei iubirii nemuritoare a compozitorului, pe care o lăsase prin testament moştenitoare a averii sale.

Nu ştiu cât de veridică este povestea acestei iubiri. Şi nici nu-s curioasă să aflu. Căci mai mlt decât ea impresionează drama geniului surd , frământarea datorată handicapului său şi chinul prin care trece, făcîndu-l să pară pentru mulţi un ursuz, stări pe care filmul a reuşit să le transmită atît de bine.

“Cât de nedrepţi sunt cu mine...căci ei nu cunosc motivul tainic pentru care par astfel. E imposibil pentru mine să spun: Vorbeşte mai tare! Strigă! Sunt surd.
Cum pot trăi, dacă duşmanii mei care sunt mulţi cred că nu mai posed unicul simţ care ar trebui să fie mai dezvoltat la mine decât la alţii?”

Te poţi simţi pentru cîteva momente in pielea compozitorului atunci când acesta încearcă să dirijeze orchestra. Nu auzi decît o rumoare, un vuiet şi propriile bătăi ale inimii. Nu te dai bătut cînd totul devine un haos total, te straduieşti luînd-o de la capăt , dorindu-ţi să le împărtăşeşti muzica ta dar vezi chipurile descumpănite şi resemnate ale instrumentiştilor şi cele zeflemitoare ale auditoriului. Revenind simplu privitor te bucuri parcă de acest minunat dar pe care îl ai: auzul.

Apoi scena în care îşi aşează capul pe pian pentru a simţi vibraţiile şi interpretează ,,Sonata lunii”. Tristă. Crudă.

Beethoven: Muzica e un lucru îngrozitor. Ce face ea?
Schindler: Înalţă sufletul
Beethoven: O prostie totală! Dacă auzi o fanfară, sufletul tău se înalţă? Nu, mărşăşuieşti.
Dacă auzi un vals, dansezi.
Dacă auzi Liturghia iei Împărtăşanie.
Puterea muzicii e că te transportă în starea mentală a compozitorului.
Ascultătorul nu are de ales.
E ca hipnoza.
Aşa şi acum. Ce era în mintea mea când am scris asta? (Kreutzer Violin Sonata).
Un bărbat încearcă sã ajungă la iubirea lui. Trăsura i s-a stricat în ploaie. Roţile s-au împotmolit în noroi. Va aştepta ea atât de mult ?...
Acesta e sunetul agitaţiei lui.

Şi o să îi întelegi şi bucuria micului Ludwig, care, batut în multe rînduri de tatăl lui beat, scapă pe fereastra dormitorului şi fuge prin pădure . Ajungând la un lac, intră în apa care clipoceşte uşor şi se întinde pe spate. În lacul plin de stele. Magnifică imagine de solitudine şi libertate. Pe fundalul ,,Odei bucuriei".

Iubitorii muzicii lui Beethoven vor recunoaşte pe parcursul întregului film minunata lui muzică -ascultaţi azi şi în grădina mea Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră . Şi poate alţii se vor îndrăgosti de muzica lui urmărind filmul. Iar pentru că e Valentines day, un fragment din scrisoarea către iubirea nemuritoare:

"Deşi încă în patul meu, gândurile mi se întorc la tine, iubirea mea nemuritoare.
Nu pot trãi complet decât cu tine, sau deloc. Îngerul meu, tot ce am, jumãtatea mea.
O pierdere inutilă de timp şi celelalte de felul ăsta. De ce tristeţea asta adâncă?
Dacă ne-am putea întâlni, n-am mai simţi durerea asta. Acolo unde sunt şi tu eşti cu mine. Curând vom fi împreună şi ce viaţă va fi. Da. Trebuie sã fie.
Oricât de mult m-ai iubi, eu te iubesc mai mult. “

foto

De după furtună

Aseară, după de am constatat că grozăvia de acasă nu se extinsese (decât la vecinul care iniţial a zis că nu se urcă pe bloc dar când a început să picure şi la el s-a răzgândit), am dat o fugă la ţară.
E probabil acea nevoie de a fi dădăcit, de a simţi căldura părintească, de a-ţi spune păsul unei persoane căreia ştii că nu-i e indiferent ce ţi se întâmplă.
L-am găsit pe Faviu mic dormind ca un îngeraş, înconjurat de nişte animăluţe zburătoare care mai devreme îl încântaseră tare.
Pare-se că şi-a luat de la Orange abonament Pighiun , Elefănţel şi Pacagal.

Februarie

Sfârşitul lui februarie 2008.
Visam că eram cu Nico într-o cameră de hotel pe malul mării. Şi dintr-o dată vedeam valurile înălţându-se ameninţător, mai mari decât tot hotelul, îndreptându-se spre noi. Ne-am încurajat şi ne-am spus că trebuie să scăpăm de năpasta ce se abătea asupra noastră. Şi am scăpat.
Cînd m-am trezit nu am putut să nu mă gândesc cu îngrijorare că ne paşte un mare necaz.
Peste doar câteva zile murea tatăl meu.

La mai bine de un an am visat din nou un tsunami. De data asta eram cu mami şi tati într-un hotel. Vedeam geamurile uriaşe spărgându-se şi apa tâşnind către noi cu o viteză şi putere uimitoare. Îmi amintesc stăpânirea de sine a tatălui meu, încrederea că totul va fi bine. De aceea când m-am trezit nu am mai vrut să iau în seamă visul, nu am reţinut data, nu mai ştiu dacă s-a întâmplat ceva grav după.

Februarie 2010. Aseară. Era vara toridă în visul meu şi eu aşteptam într-o staţie , unde a oprit un autobuz militar ( cum vine asta?) plin cu soldaţi americani . Un autobuz blindat, khaki , să se asorteze probabil cu uniformele de camuflaj. Era aşa aglomeraţie în autobuzul ăsta iar eu le-am spus că sunt claustrofobă şi nu mai pot respira. Cineva a deschis o uşiţă ce dădea către şofer şi a eliberat puţin din spaţiu.
Pe geamul din faţă vedeam că şoseaua pe care rula autobuzul nostru e paralelă cu ţărmul mării. Priveam marea de un albastru deschis, curat, o vedeam cu vine şi apoi se retrage, până când am observat cu toţii că invadase şoseaua. Unii au chicotit, neconsiderând o primejdie. Şoferul n-a schiţat nici o mişcare, de parcă ar fi condus un super-autobuz cu care putea să treacă prin apă şi foc. Apoi m-am gândit ca fiind unul blindat, poate că nu intră nici apa în el. M-am înşelat. În scurt timp am simţit gustul sărat al apei de mare. Şi mi-am dat seama că deja eram pierduţi. Mi-am dus mâna la nas să îmi ţin respiraţia. N-am auzit strigăte, n-am văzut disperare.
M-am trezit în vis în braţele unui bărbat. Printre alge şi scoici sfărâmate. Supravieţuiserăm cu toţii. Şi el era cel care mă proteja, care avea grijă de mine.

M-am trezit din vis. Suspinând. Refuzând să dau conotaţii întâmplărilor din vis. Când să ies pe uşă mi-am dat seama că îmi plouase în casă. Pe hol, pe langă tabloul electric şi în dormitorul mic, peste haine. Nu am avut ce face decât să acopăr cu preşuri, prosoape şi să plasez strategic ligheane.
În stradă, marea fleşcăială. Am luat apă la ghete prin găurelele pe unde trec şireturile iar Dănica nu a mai vrut să pornească. Am ajuns târziu la servici după pe m-a colectat o maşină a firmei. Pe la mijlocul drumului şoseaua era năpădită de apă, formând un mini-lac. Câmpul era alb, orbitor. Enervant.
În curtea fabricii multă zăpadă topită. Am ajuns în birou udă până mai sus de glezne. Şi atunci am observat ce îmbrăcasem. Pantalonii pregătiţi de cu o seară înainte. De aceeşi culoare cu gecuţa cu blană la guler şi manşete. Khaki.
Dacă legăturile şi semnele continuă, poate apare şi salvatorul meu din vis. Până atunci promit să strâng peştii pe care îi voi găsi diseară cu burta în sus în apartament.

Dulce şi sărat

Luni se îngrămădesc discuţii, persoane, oportunităţi după un weekend fără telefon. Mi-am luat din nou căşti cu microfon aşa că Thea, draga mea, te aştept la un chat! Am pierdut cheia apartamentului şi după ce am reconstituit în minte traseul şi mi-am imaginat scotoceli pe sub zăpadă, am găsit-o a doua zi în maşină.
Grija de a-mi plăti facturile am lăsat-o în seama altcuiva iar o amnezie temporară- suficientă cât pentru două încercări ale codului PIN a salvat de la pieire agoniselile de pe card; Ard de nerăbdare să îmi iau o plantă, o lalea sau o zambilă care să înflorească în ghiveci sub ochii mei căprui.

Ar trebui probabil să fiu mai zgârcită cu amănuntele. Însă aici, între cei patru pereţi ai blogului mă simt în largul meu mai ales de când au scăzut drastic vizitele şi uit căteodată că îşi mai pierde cineva paşii pe aceste alei. Eşti cititorule, martor al ideilor mele. Binenţeles, ştim amîndoi că nu o să le aflii pe toate aici. Dar nu e totuşi o mirare că în loc să găseşti un caiet cu foi îngălbenite şi să citeşti peste 15 ani o parte din ce simţeam eu azi, o poţi face aproape în paralel cu mine? Nu e fantastică această invenţie a jurnalului pe care tu îl poţi citi cu o întârziere de câteva ore sau zile?

Aseară, înainte de culcare am deschis fereastra preţ de cîteva minute. Îndeajuns să mă întorc în pat sloi de gheaţă dar şi să aud cum ninge. Ai auzit vreodată cum ninge? Ai stat vreodată in acea linişte a nopţii, respirând aerul rece, aprope tăios, să asculţi foşnetul frunzelor lovite de ninsoarea măruntă ?

M-a încălzit apoi Julio. Rochia mea înflorată, sandale cu toc şi o pedichiură şic, mişcări din şolduri şi piruete nebune. Sânge fierbinte latin. Sau gitan. Mi-e indiferent. Datorită căruia în dragoste pentru mine nu există alternativa de acceptabil, călâi, merge şi-aşa.

Duminică

Prea multe vise pestrițe aglomerate într-o singură noapte. Un câine pitic deșirat ca cei desenați pe camioane, un înger de piatră, un voal de mireasă, o apă destul de adâncă să poată cuprinde un submarin, un copil în fașă. Măcar unul din ele și tot prevestește ceva rău. Frig năprasnic și vânt potrivnic, izbitor, neîndurându-se măcar de lumânările aprinse la morminte . O a doua pană a prostului facută pe anul asta - un prost norocos căci Dănica s-a oprit chiar vis-a-vis benzinărie; baclava și ciocolată, in timp ce ascultam la tv o persoană publică desparțită după 15 ani de căsătorie vorbind despre terapia motivațională.
Vreme câinoasă și planuri fără rost. Azi ascult
Gliere- Harp concerto, op. 74.

Alfabet muzical

Leapşă primită de la Radu. Iniţial trebuia făcut un playlist cu diverse trupe heavy-metal aranjate în ordine alfabetică. Dar cum astfel de lepşe nu sunt rigide, permit schimbarea regulilor. Aşadar, alfabetul meu conţine numele compozitorilor dragi mie. O să observaţi ca unele litere lipsesc. Asta e. Doar nu mă apucam să gugălesc ca să o completez de ochii lumii.
Cine are dispoziţie de joacă poate să preia leapşa. Mie mi-a distras atenţia pentru puţin de la căzut pe gânduri, despicat idei, formulat ipoteze.

Albinoni Tomaso

Beethoven Ludwig

Chopin Frederic

Dvorak Antonin Leopold

Elgar Edward

Faure Gabriel

Grieg Edvard

Hummel Johann Nepomuk

I

Jenkins Karl

Khachaturian Aram

Liszt Franz

Mendelsohn Felix

Nielsen Ludolf

Offenbach Jacques

Purcell Henry

Q

Rachmaninov Serghei

Schubert Franz

Tarrega Francisco

U

Vivaldi Antonio

Williams Vaughan

X

Y

Zimmer Hans

Dangerous liaison(II)

Mişcări robotizate, idei duse la îndeplinire din inerţie, împins de logicul concept că trebuiesc finalizate.
Gândul că unele lucruri nu vor mai fi pe lista celor care nu ţi se vor întâmpla niciodată ţie, secondat de concertul lui Khachaturian. Grav şi trist, aproape fantasmagoric, aducând pe alocuri a cortegiu funerar.
O moarte a simţurilor, o ştergere a semnificațiilor.
Capăt.

Dangerous liaisons

Cred că l-am văzut de cel puţin 5 ori .

Legaturi periculoase 1988- ecranizarea romanului omonim al lui Francois Choderlos de Laclos
Distibuţie Glenn Close, John Malkovich, Michelle Pfeiffer , Keanu Reeves, Uma Thurman
Regie: Stephen Frears





















foto

1 februarie

Şi tocmai când se îndurase firma să pună și mașinii mele nişte amărâte de cauciucuri de iarnă şi-mi spuneam în barbă că deja a trecut pericolul privind cum se topesc nămeții șoselelor, iată că se porni azi să cearnă in ciudă la fulgi graşi, de parcă cineva se proțăpise pe acoperişul fabricii (ca în reclama aia : tati, tati, ningeeee) turnând din saci uriași fulgii unei intregi ferme de găini .

Şi pomenind de tati, trebuie să spun că azi tati al meu ar fi împlinit 57 ani. Îl visez des în ultima vreme, ştiu că ştie că îl iubesc şi îmi e dor de el. Şi tot azi Marius şi-a luat maşina -mare scofală aţi spune să îţi cumperi una la mâna a doua- dar pentru că el e familist şi luând în considerare că cealaltă era din 1985 toamna, bucuria e justificată.

Mami nu mai fumează de mai bine de trei săptămîni după o cursă fumegândă de douăzeci și trei de ani. Asta da voinţă. De ce aş fi eu mai prejos? Numai că eu nu la ţigări trebuie să renunţ .
Caut oameni cu suflet frumos, tovărăşia celor cu care am ce vorbi , care să îmi asculte aberaţiile sau pe care doar să îi aud. Vreau să citesc, vreau să văd în linişte ,,Ostrov"-proaspăt descărcat, vreau sa ascult muzica clasică şi să cânt un menuet al lui Bach până iese fără greșeală, vreau să fiu apreciată şi iubită.

Vreau să gătesc când am poftă şi să stau cu picioarele pe pereţi când am chef. Vreau să nu mă mai înduioşez atât de repede pentru cine nu merită şi să fiu mai dură cu oamenii insensibili și batjocoritori. Asta mi-am propus azi 1 februarie.