Lacrimi întemniţate

Plânsul purifică. Dizolvă deznădejdea şi alungă apăsările minţii. Plânsul eliberează. Spală răni sufleteşti şi aduce liniştea. Dar ce faci când nu mai poţi plânge? Sau dacă reuşeşti s-o faci, te întrebi pentru ce?
Pentru ce a fost şi nu mai e? Pentru ce s-a întâmplat şi nu poţi da crezare ? Pentru că eşti norocos că s-a petrecut acum şi nu mai târziu? Pentru timpul pierdut fără rost?
E important să ştii pentru care din motive plângi. Toate la un loc? Doar unul? Care ? Căci dacă e prima variantă e totul pierdut.
Neputinţa, firea noastră slabă ne face să cedăm vrând să ne înecăm durerea în lacrimi numai că un singur amănunt, un singur flash e suficient să oprească şuvoiul de lacrimi, să gâtuie pornirea, să înăbuşe mult dorita eliberare.
Şi rămâi cu plânsul îndesat în suflet, care gata să răbufnească fusese sufocat în propria fiinţă de conştiinţa care tunase lucid: ,,Nu (se)merită"!
Iar lacrimile sugrumate se transformă în venin. Unul nimicitor. Care macină pe dinăuntru şi apoi ce mai întâlneşte în cale.
Cuget la vorbele Fericitului Augustin: Învaţă să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă ...