Nu pot să suport oamenii invazivi care dau buzna în viaţa şi sufletul tău, crezând că au dreptul să facă ordine sau să dea indicaţii. Interogativi, curioşi, te descos până la ultimul strat, unii cu simulată grijă, alţii fără intenţia de a deranja, alţii din dorinţa de a deţine controlul asupra ta impunându-şi propriile ideologii. Îţi scrutează privirea cu nişte ochi iscoditori, ca un sfredel, de parcă ar vrea să îţi citească toată viaţa, nu slăbesc nici o clipită laţul şi te analizează minuţios. Mă simt ca pusă la zid, nevoită să torn tot sau băgată la scanat să mi se afle bolile inimii şi ale sufletului.


Nu înghit oamenii care se enervează şi fac o tragedie din fleacuri, care se mânie cu uşurinţă uitând de toţi şi toate, de împrejurări, legături, consecinţe. Mă fac să mă gândesc cum ar reacţiona în situaţii cu mult mai grele/grave.


Aş vrea să am cui dedica melodia lui Louis Armstrong - When you're smiling.
Azi m-am gândit că viaţa e scurtă şi era să fac o imprudenţă, să îmi calc pe bruma (cuvânt tomnatic) de orgoliu şi să dau eu un semn. Cred că toţi am avut sau avem o persoană specială, unică. Pentru care inima o ia la trap, după care ai pleca în miez de noapte chiar dacă ţi-e urât pe scări, al cărei mesaj te-ar bucura mai presus de toate şi după ce îl citeşti îl mai deschizi o dată pentru că nu crezi că l-ai primit, pentru care laşi baltă întâlnirile cu amicii şi planurile cu familia.

Ea nu ştie că există pentru mine. Nici eu nu sunt convinsă că merită. Numai că uneori nu mai cântăreşti. Asta simţi. Punct. Aş vrea să îi pot dedica melodia asta.