Mi-e râsul zgomotos, câteodată strident amintindu-mi de ţâpuriturile maramureşene. Trei seri la rând petrecute cu fetele şi noile noastre cunoştinţe (cred că o să-mi fac o listă cu câte persoane am cunoscut în ultimele două luni). Trei seri în care beau doar ciocolată caldă îndulcită cu mierea furată din farfurioara lui A. Şi când ne hotărâm să ne odihnim şi să dăm doar o fugă la Carefour să îmi iau eu vopsea de păr că deja au început să îmi trădeze vârsta firele albe, aflăm că s-a deschis o nouă terasă şi nu se cade să lipsim de la fericitul eveniment.

Suntem toţi o gaşcă de derbedei (mult spus dar îmi place cum sună ) spontană şi de acţiune. Puşi pe glume, plecări şi dansuri, fără un scop anume, fără acţiuni premeditate sau prea mult aranjate. Totul la nimereală. La express. La Marea plesneală.
Ce rişti vieţuind aşa? Ca totul să devină artificial, să te transformi într-o marionetă distrată, în căutare de fun şi doar atât. Nu mai pătrunzi substratul, nu mai poţi cunoaşte omul în profunzimea lui, nu mai ştii ce îl nelinişteşte, nu mai ai timp să aflii ce şi cum gândeşte, nu mai stai la filosofări sau despicat fire, nu mai simţi plăcerea conversaţiei, nu poţi afla ce-i macina gandurile celui ce-ţi stă alături pe-e canapea roşie cântând cu tine ,,dulce-i vinul, dulce-i vinul, dar mai dulce-i dragostea "...

Totul e de faţadă, superficial, de moment, să prindă bine şi să binedispună. Nu încurc pe nimeni şi nu sunt încurcată. Nu am făcut promisiuni şi nu aştept nimic din partea nimănui. Numai că nu mă preocupă prea mult acest lucru. Ştiu că nu voi continua aşa la nesfârşit, ştiu şi cred că într-o bună zi mă voi domoli şi toate aceste zile vor rămâne nişte amintiri frumoase.
Până atunci mă bucur de libertatea mea, de lipsa de stres şi de incitanta vacanţă care se anunţă.