Aveam noi în familie o vorbă când eram mici, un fel de a ne exprima dragostea, de a ne spune cât ne iubim sau îndrăgim un lucru. Spuneam ,, Cât cerul de mult”!
(Închipuie-ți mirarea învățătoarei mele care în prima zi m-a întrebat pe mine și pe colegii mei cât de mult o să ne placă școala și eu am dat plină de însuflețire acest răspuns! Și nu mințeam cu nimic. Eram ca un burete care voia să absoarbă tot, eram nerăbdătoare să mă avânt pe tărâmul cunoașterii și să mă infrupt din darurile învățăturii).
Cu timpul, vorba noastră a fost dată uitării. Ne-am mărit și parcă nu ne-a mai fost atât de ușor să ne exteriorizăm simțămintele. Era un fel de pudoare împletită cu certitudinea și evidența că sentimentele există și nu mai e nevoie de nicio declarație. Nu ne-am mai spus cuvinte drăgălașe, nu ne-am mai făcut mărturisiri.
Mi-am petrecut ziua de naștere cu ei, cei dragi inimii mele. Anul acesta am mai avut ocazia să mă țin de giumbușlucuri și să ,,păcălesc”, inversând lumânările-cifre pe tort ca să par (cu mult) mai tânără căci de la anu’ nu mă mai avantajează figura.
Dar n-am făcut-o. Nici n-am avut tort ca să am pe ce să le pun. Pentru că nici nu mi-am dorit unul. Am petrecut simplu, fără fast. Fără agitația pregătirilor din anii precedenți.
Zice-se că vârsta e doar un număr. Și bine se zice! Pentru că înăuntrul meu mă simt tânără. Și atâta timp cât i-am avut pe ai mei lângă mine, ei de care sunt convinsă că mă iubesc necondiționat, nu mi-a mai trebuit nimic. M-am simțit iar copil.
Îndreptându-mă spre casă, i-am spus surorii că țin atât de mult la ei și aș dori să pot să le și spun, mai ales lu’ mami dar am așa, o reținere pentru că ne-am dezobișnuit demult de acest ,, nărav”. Însă ea mi-a spus că trebuie să fac un efort. Așa ca mi-am luat inima în dinți și am scris: ,, Te iubesc, mami”.
Emoții, suspans. M-a tratat inițial cu unseen că nu știe să își citească mesajele.
Și-apoi am primit la rândul meu un mesaj care îl întrecea în frumusețe pe al meu:
,, Și eu te iubesc mult. Cât cerul de mult”!
Mi-au dat lacrimile.
1 comentarii:
M-am regăsit în amintirea ta despre școală și despre copilărie, când obișnuiam să exprimăm nemărginirea prin comparația cu cerul... "Cât cerul..." "Cât universul...".
Copii în căutarea infinitului?
Nimic nu poate egala fericirea de a fi în mijlocul lor, al celor dragi. Să ne bucurăm de prezent... Viața e frumoasă!
M-au emoționat cuvintele tale...
PS: De curând am făcut și eu trucul cu lumânările-cifre și mi-a ieșit vârsta primului buletin :)
D.
Trimiteți un comentariu