Lacrimi, tristete, neputinta de a inlatura negura de pe ochi si de a vedea acel viitor implinit pe care il visez.
Viata era în alta parte
Acum 7 ani
Ar fi trebuit să mă fi apucat cuminte de spălat ferestrele, de scuturat perine, de primenit casa şi de încălzit măcar cuptorul. Am făcut aşa dinaintea Paştelui, toţii anii mei de om mare şi câţiva din ăi furaţi copilăriei, că aşa fuse să fie aluatul meu – de femeie iute la toate.
Mă prinse Joia Mare departe de ele toate anul ăsta, dar cu inima mai uşoară cumva. Departe de mine să mă scald brusc în vreo înţelepciune ruptă de cele lumeşti. Avusei noroc să-mi fie rău şi să zac ceva vreme, până am priceput iar că altele-s fruntea rânduirii şi-a sufletului, că toate trec şi viaţa-i scurtă şi alte vorbe de duh pe care le ştim toţi, dar le strângem cel mai abitir la inimă abia când se clatină de-la-sine-înţelegerea că ziua de mâine va mai tot veni.
Azi mi-e bine şi-am văzut o urmă de soare, mi-am îmbrăţişat mama şi am venit acasă cu iz de vrednicie şi preaplin curat. Şi făcând listele de cumpărături (da, nici cumpărăturile nu-s încă făcute) şi zâmbăcindu-mă cu omul meu la gând de cozonaci rumeni şi alte bunătăţi, odată mi-a scăzut lumina ochilor în cap. De nicăieri, în suflet mi-a încolţit o întristare ca atunci când din neant, într-o clipă, îţi apare imaginea unui om drag de la care nu mai ai veşti de-o vreme şi știi fără tăgadă că e ceva cu el.
Artwork by Aykut Aydoğd
M-am gândit – Doamne, e singur acolo şi chiar cei de aproape, de-i vor binele îl rănesc la tot pasul. În minte mi-a răsărit o umbră adâncă de grijă şi de zbatere de om înaintea nedreptăţii.
Am ştiut repede ca bătaia ploii că greul abia îi începe.
Trăgeam de gând cu amândouă mâinile să-l prind înapoi în ale mele. Dar în minte îmi aleargau năluci nestăpânite de durere.
Mâine şi încă o zi înainte – cum o să râd, cum o să pot ridica ochii pământului?
Când cineva iubit trece prin arsura biciului, a batjocurii, a judecăţii, a cărnii strivite de suferinţă, a sângelui picurat odată cu setea neostoită, într-un deşert fără urmă de bineţe?
Şi nu încape umbră de îndoială, e cineva viu vieţii mele, acum şi în fiecare zi. Când nu văd îmi deschide ochii, când mă clatin îmi adună paşii, când îi vin acasă murdărită îmi spală sufletul, când plâng îmi sterge lacrimile şi înainte să spun ce-aş vrea îmi aşterne în faţă în fiecare zi tot ce am nevoie.
Cum pot primi vreo bucurie, ştiindu-l acolo, singur durerii? Ştiindu-mă aici, neputincioasă alinării.
Dar greşesc.
Am, avem lăsat în noi leacul pentru fiecare rană a Lui.
Oricând vrei să judeci, oricând vrei să pedepseşti, oricând vrei să iei în râs, oricând vrei să alungi, să părăseşti, să nu pleci urechea la amarăciunea cuiva, opreşte-te o clipă înainte! Toate astea ţi-au trecut şi ţie, fier încins prin inimă. Ştii că dor, ştii că seacă. Nu le lăsa să te usuce, apucă tu lanţul aici, rupe-l!
Pentru că tot ce faci pentru cel mai sărman dintre fraţii tăi, faci pentru El.
Nu te lăsa amăgit de scuza că deja l-ai făcut. Răul. Nimic nu e prea mult şi prea târziu pentru a trece pragul iertării. Începe azi, fără vreo măsură, să îndrepţi din umbrele pe care le-ai lăsat în calea ta!
Nu te gândi că ai de răscumpărat ceva, Iubirea nu respiră aşa.
Dacă ai greşi părintelui tău, el n-ar ţine răbojul vinei, dacă l-ai răni, nu ţi-ar întoarce durerea, dacă l-ai uita, ar fi încă şi mai fericit când ai regăsi drumul către casa lui.
Toţi suntem copii încă, în Calea asta. Binecuvântaţi să putem învaţa.
Îţi spun ţie, dar mi le spun de fapt întâi mie, toate! Încă şi încă o dată pentru că mereu cad, mereu uit, rănesc, greşesc.
Pentru că toţi purtăm cu noi lacrimi nemeritate, inimi grele, vorbe de umbră, aşteptări strivite, în locul cărora avem de sădit sămânţă de speranţă şi iubire.
Lista mea rămâne goală de lucruri. Pentru sărbătoare, n-am nimic de făcut din ce credeam.
Praful şters se va aşterne iar, ferestrele luminate nu rezistă ploii aspre de oraş, bucatele alese hrănesc doar în treacăt trupul.
Zâmbetul cuiva căruia îi aduci o bucurie nu păleşte niciodată, iertarea cu care speli o inimă n-o să mai lase niciodată întunericul înăuntru, Iubirea cu care poţi hrăni creşte cu fiecare suflet omenit.
Nu e greu, NE e greu.
Dar avem ajutor la fiecare pas, cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare om întâlnit, cu fiecare răsărit – Lumină pentru fiecare zi.
