Zapezi si flacari

Zăpezi şi flăcări

Tăcere de arbori din sticlă, senină,

seve oprite în lungă uimire,

urşi adormiţi după cină,

vânt înalt ca o fată subţire,

poteci bântuite de-un gând,

puhoaie în alb îngheţate,

vulpi de ger, respingând

chemarea puştilor înclinate,

aer rece, ca o pânză de in,

din care ciutele îşi fac broboadă,

izvor de piatră unde cerbii vin

lăsând podoaba frunţilor să cadă,

corbi clocindu-şi ouăle de ger,

aşteptând solemn minunea facerii,

corni severi, în trunchiul de fier

pregătind roşul pentru zilele coacerii,

stele vuind peste frunte, făcând-o

zvelt castel, strălucind de idei,

şi-n sângele meu, tu, flămândo,

cea mai femeie dintre femei

zăpezi şi flăcări, vuiet în noi,

într-o îmbrăţişare nefirească

amândoi

în pădurea de sticlă, zeiască.

Poezie culeasă din Efigiile naturii, Antologia pastelului românesc, Editura Minerva, 1971