Predam
aseara tangoul "meu", subiectiv, adevarat, la Ploiesti, fiind uimit de
frumusetea unei clipe "ordinare" ... Eram spectactorul care, pentru un
moment, a "vazut tacerea", ceea ce de fapt este natural si firesc in
tango: "mirarea" de a fi in cuplu" frumusetea simplitatii, stangacia
bratelor, imbratisarea de tip "mai se lasa, mai se sfieste",
inconstienta oaselor iliace dintr-o caminata tematoare
de pedichiura, caderea barbatului in corpul lui si "iesirea" femeii din
capul ei, totul prins intr-un moment unic de o incredibila frumusete,
ca o sculptura corporala suspendata in timp... un basorelief, cum scria
Nichita Stanescu:
"Iar ne sunt trupurile basoreliefuri
existând în noi, anume,
numai jumatatile-n miscare,
cele întoarse spre lume.
Iar se concentreaza totul numai în ochi,
numai în sprâncene, numai în barbie,
numai în bratul întins si atât,
restul încetând sa mai fie.
Iar suntem înscrisi într-un cerc,
si nu mai stim de unde începem si unde
ne sfârsim, în spatiul dat,
rezemat pe coloana acestor secunde. "("Basorelief cu indragostiti")
Multumesc tuturor celor care,"facand" tango, imi ofera sansa de a fi
spectatorul si actorul unor asemenea "uimiri"! Pentru voi, nu am decat
un lucru sa va daruiesc inapoi: inspiratia dansului meu pe care o ofer
cu toata inima! Sa aveti o zi frumoasa si va astept azi in "casa mea"
din Popa Nan 17-00.30...
Viata era în alta parte
Acum 7 ani
