Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Şi-n cuibul meu a poposit pe rândŞi porumbelul alb, şi vulturul flămând,Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă. ……………………………………………..
frunze Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,Apoi cobor perdele de misterPe farmecul enigmei celei noi. Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,Căminul sufletului meu deschisAşteaptă solul ultimului vis,Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.
Claudia Millian-Minulescu
Ludovico Einaudi - Primavera
4 comentarii:
Observ ,Paul ca ,,banalitatile copiate " (dupa cum le numea cineva ) te atrag in gradina mea.
Mai era o strofa in locul punctelor pe care am scos-o pentru ca lasa loc pentru interpretari :
"Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,
Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte...
Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,
De-mi cere iar să-i curăţ încăperea?"
Eu nu astept pe cineva ci mai degraba ceva. O dezmortire ,revenire,innoire.
Iar muzica lui Einaudi mi se pare potrivita pentru aceasta trezire a simturilor ,pentru cer senin si miros de zambile, pentru zambet si pofta de viata .
Trimiteți un comentariu