Sfârşitul lui februarie 2008.
Visam că eram cu Nico într-o cameră de hotel pe malul mării. Şi dintr-o dată vedeam valurile înălţându-se ameninţător, mai mari decât tot hotelul, îndreptându-se spre noi. Ne-am încurajat şi ne-am spus că trebuie să scăpăm de năpasta ce se abătea asupra noastră. Şi am scăpat.
Cînd m-am trezit nu am putut să nu mă gândesc cu îngrijorare că ne paşte un mare necaz.
Peste doar câteva zile murea tatăl meu.
La mai bine de un an am visat din nou un tsunami. De data asta eram cu mami şi tati într-un hotel. Vedeam geamurile uriaşe spărgându-se şi apa tâşnind către noi cu o viteză şi putere uimitoare. Îmi amintesc stăpânirea de sine a tatălui meu, încrederea că totul va fi bine. De aceea când m-am trezit nu am mai vrut să iau în seamă visul, nu am reţinut data, nu mai ştiu dacă s-a întâmplat ceva grav după.
Februarie 2010. Aseară. Era vara toridă în visul meu şi eu aşteptam într-o staţie , unde a oprit un autobuz militar ( cum vine asta?) plin cu soldaţi americani . Un autobuz blindat,
khaki , să se asorteze probabil cu uniformele de camuflaj. Era aşa aglomeraţie în autobuzul ăsta iar eu le-am spus că sunt claustrofobă şi nu mai pot respira. Cineva a deschis o uşiţă ce dădea către şofer şi a eliberat puţin din spaţiu.
Pe geamul din faţă vedeam că şoseaua pe care rula autobuzul nostru e paralelă cu ţărmul mării. Priveam marea de un albastru deschis, curat, o vedeam cu vine şi apoi se retrage, până când am observat cu toţii că invadase şoseaua. Unii au chicotit, neconsiderând o primejdie. Şoferul n-a schiţat nici o mişcare, de parcă ar fi condus un super-autobuz cu care putea să treacă prin apă şi foc. Apoi m-am gândit ca fiind unul blindat, poate că nu intră nici apa în el. M-am înşelat. În scurt timp am simţit gustul sărat al apei de mare. Şi mi-am dat seama că deja eram pierduţi. Mi-am dus mâna la nas să îmi ţin respiraţia. N-am auzit strigăte, n-am văzut disperare.
M-am trezit în vis în braţele unui bărbat. Printre alge şi scoici sfărâmate. Supravieţuiserăm cu toţii. Şi el era cel care mă proteja, care avea grijă de mine.
M-am trezit din vis. Suspinând. Refuzând să dau conotaţii întâmplărilor din vis. Când să ies pe uşă mi-am dat seama că îmi plouase în casă. Pe hol, pe langă tabloul electric şi în dormitorul mic, peste haine. Nu am avut ce face decât să acopăr cu preşuri, prosoape şi să plasez strategic ligheane.
În stradă, marea fleşcăială. Am luat apă la ghete prin găurelele pe unde trec şireturile iar Dănica nu a mai vrut să pornească. Am ajuns târziu la servici după pe m-a colectat o maşină a firmei. Pe la mijlocul drumului şoseaua era năpădită de apă, formând un mini-lac. Câmpul era alb, orbitor. Enervant.
În curtea fabricii multă zăpadă topită. Am ajuns în birou udă până mai sus de glezne. Şi atunci am observat ce îmbrăcasem. Pantalonii pregătiţi de cu o seară înainte. De aceeşi culoare cu gecuţa cu blană la guler şi manşete.
Khaki.Dacă legăturile şi semnele continuă, poate apare şi salvatorul meu din vis. Până atunci promit să strâng peştii pe care îi voi găsi diseară cu burta în sus în apartament.